Vis pierdut (continuare)

Zilele au trecut si omuletul incerca din greu sa refaca gradina, sa lepede buruienile. Devenise singura lui preocupare. Gata cu visarea ; nu-si mai imagina si nici nu mai dorea sa se mai arate cineva ,vreodata, interesat de gradina. Ba chiar credea ca sarma ghimpata va tine departe orice tentativa a cuiva de a poposi acolo. In plus, refacuse legatura cu Cel care ii daruise aceasta gradina si i-o daruise curata, frumoasa, minunata. Omuletul o stricase cu indiferenta lui, cu necunoasterea lui, cu nepasarea lui. Acum, cand totul era ruina, a apelat din nou la El sa il ajute sa o refaca, sa o puna pe picioare, sa o curateasca…Si, in bunatatea si dragostea Lui cea mare, a trecut cu vederea toata greseala omuletului si s-a oferit sa il ajute sa curateasca gradina de buruieni. Omuletul si-a lasat toata grija, nadejdea, increderea in mainile Lui. Era Singurul de la care primise dragoste si ajutor adevarat si neconditionat. Of…cum uitase el de El atata timp si cum se departase de El si cum Ii ranise dragostea cu care l-a acoperit atata timp !!! Singura lui preocupare acum era sa refaca legatura cu El si cu ajutorul Lui sa refaca gradina, sa o infrumuseteze asa cum El i-o daruise la inceputuri. De aceea pusese sarma ghimpata in jurul garii, ca sa alunge pe oricine i-ar fi atras atentia de la lucrarea pe care o avea de implinit si sa se poata dedica in liniste bucuriei de a fi cu El.

Si totusi, cineva nu a tinut seama de sarma, nici nu a observat-o. Vazuse ceva dincolo, zarise pe omulet din tren si incerca sa-l faca sa o primeasca la el. In fiecare zi se oprea in gara. De cand l-a zarit prima oara pe omulet nu s-a mai putut dezlipi de el. In fiecare zi ii mai aducea ceva frumos : cate o licoare pentru infrumusetarea si inmultirea trandafirilor, cate un leac impotriva buruienilor…Parea ca se pricepe. Omuletul se lipi un pic de ea si, ca sa ii multumeasca pentru gesturile frumoase pe care le facea, ii mai aducea din cand in cand cate un trandafir,dar nu o lasa sa intre in gradina. Ii era teama ca va face la fel ca prima si, in plus, se obisnuiese sa lucreze gradina impreuna cu El si ii daduse Lui toata increderea lui. Nu mai credea ca poate exista o Ea care sa il ajute sa refaca gradina mai mult decat El. El era dragostea, puterea, ajutorul deplin, adevarat… De aceea nu vroia nici sa o incurajeze pe fetita, dar, nu putea nici sa procedeze ca si cu altele care s-au aratat interesate si sa o intampine cu pietre sau cu indiferenta. Era asa sensibila si vedea ca e sincera in cautarea ei si de aceea nu putea sa o alunge asa brutal, ar fi ranit-o si nu vroia.

Intr-o zi a zarit-o intr-un tren pe cea care ii pricinuise tot raul. Ea ii facu semn ca vrea sa ramana, dar omuletul o respinse nu o lasa sa coboare ; ii zise sa-si vada in continuare de calatorie. Desi fusese tare pe moment, dupa ce trecu trenul, omuletul ramase tare tulburat : ii veneau in minte toate sperantele pe care si le facuse cu ea si nu le putea alunga. Parca reinvie speranta ca ea s-a schimbat si ca ar putea ingriji frumos de gradina impreuna. Suferea pentru ea caci vazuse ca nu statea prea bine cu gradina ei si credea ca poate o va putea el ajuta cumva sa Il faca cunoscut pe El ca sa lucreze El si-n gradina ei. Se pare ca, desi crezuse ca i-a trecut nu era asa. Inca mai era legat de ea, inca o mai iubea, sau inca mai iubea imagina gresita pe care si-o facuse despre ea.

Atunci facu o greseala mare de tot : ii zise fetitei sa il lase in pace, sa nu se mai opreasca in gara lui, caci el nu vroia sa o faca sa sufere mai rau mai tarziu. Ii zise ca si-a dat seama ca nu o poate uita pe prima, ca inca tine la ea si mai spera ca va fi ceva cu ea, ca se va intoarce. Fetita pleca plangand, dezamagita, ranita. II spuse omuletului ca si ea spera ca intr-o zi atentia lui se va intoarce spre ea, caci dragostea indelung rabda.

Fiecare isi relua viata fara sa mai stie unul de altul, pana cand omuletul primi o telegrama de la cineva care ii spunea ca fetita aceea isi gasise pe cineva de care se despartise si care nu i-a placut pentru ca avea idei gresite despre cum se creste o gradina de flori, curata si frumoasa, dupa principiile Celui care ne-a dat tuturor in dar cate o gradina. Atunci omuletul se umplu de bucurie pentru ca regasi in fetita visul lui, ceea ce-si dorise atata timp. De ce oare nu vazuse cat fusese langa el ? De ce nu a intrebat-o nimic ? Ar fi aflat de atunci cum isi doreste ea sa creasca de fumos gradinile lor si atunci ar fi avut ocazia si el sa spuna ca are aceleasi principii si sa se bucure impreuna de acest lucru.

Tulburat, striga din toata inima catre Cel care ii daruise prima gradina, Cel care ii sadise primii trandafiri curati, fara buruieni. Vroia sa se asigure ca nu e o inselare. Isi dorea sa afle ce crede El despre fetita aceasta, daca ar fi buna sa aiba grija de trandafiri alaturi de el sau daca nu ar fi mai bine sa Il lase doar pe El sa lucreze in gradina. Nu stia cum sa faca. El ii raspunse : « Asa se intampla cand omul se hotaraste sa faca ceva bun cu gradina lui, vine o ispita ca sa se convinga cat de hotarat e sa faca ce a decis, sa nu se abata de la cale !«. Atunci a renuntat sa se mai entuziasmeze. Luase o decizie si aceasta trebuia sa ramana, avand in vedere ca ii daduse atata pace. Asa ca a renuntat sa mai incerce sa mai intre in vorba cu fetita, asa cum isi propusese.

Zilele, anii se scurgeau. Omuletul se lupta inca sa scape de samanta buruienilor pe care le lasase Ea sau pe care el, din delasare le lasase sa prinda radacini. In loc sa se curete, parea ca se inmultesc buruienile. Uneori il napadeau. Obosise, dar nu mai spera. Mai trecu o vreme si aproape se lasa pagubas. Intra intr-o deznadeje cumplita. Gradina lui de trandafiri nu mai scapa de bolile pe care le capatase o data cu venirea Ei. Se gandea ca nu o va mai putea face niciodata frumoasa si curata ca la inceput si aproape ca se lasa pagubas. Se mai ingrijea doar din cand in cand, la momentul potrivit, sa o mai sape, sa o mai ude, sa o mai stropeasca de daunatori, dar cand vedea ca tot ies la iveala buruienile, nu mai avea nicio putere, nicio nadejde. Pana si El se departase de gradina lui, sau cel putin asa simtea omuletul, ca mizeria din gradina Il tine departe si pe El. Striga de multe ori cu disperare catre El sa-i fie mila de gradina lui, sa faca o minune, sa-i curete gradina si sa-l ajute din nou asa cum o facea la inceput, sa fie cu el ca la inceput.

La un moment dat s-a ivit ocazia sa plece undeva departe, unde El tinea multe leacuri binecuvantate pentru gradini. S-a dus si omuletul sperand sa se intoarca de acolo cu leacuri pentru a-si vindeca gradina. Se intampla sa mearga si fetita in acelasi loc si cu acelasi scop. Se reinnoda intre ei aceeasi bucurie de a fi impreuna, dar cu aceeasi rezerva a omuletului legata de faptul ca e doar o ispita si de teama lui de dezamagire.

Cand s-au intors, a lasat-o sa intre dincolo de poarta. In fiecare zi fetita il ajuta cu sfaturi, cu vorbe bune, cu leacuri pentru gradina ; desi el era rezervat si doar ii arata de departe gradina, nedandu-i drept deplin sa lucreze in aceasta, ea continua sa vina in fiecare zi sa il bucure pe omulet.
Daca n-ar fi distrus prima fata gradina ! Daca ar fi avut-o curata ! Poate ca ar fi primit cu toata bucuria pe fetita aceea. Dar acum ce-i mai putea arata el ? In fata reusise sa infrumuseteze un pic gradina si fetita vazuse doar acesti trandafiri curati si frumosi, dar, daca omuletul ar fi lasat-o sa intre mai adanc, ea ar fi descoperit ca buruieni cresc dincolo si de ce boli sufera trandafirii din spate. Fetita tot ii spunea cat de bucuroasa ar fi sa lucreze impreuna gradina si pe zi ce trecea ii descopera tot mai mult omuletului din frumusetea gradinii ei. Omuletul era incantat, dar si speriat. Iar nu stia ce sa faca. Acum disparuse toata teama de a nu-i strica fetita gradina, insa se umplu de teama ca ea sa nu fuga dupa ce va vedea ce buruieni urate cresc in gradina lui. Cu durerea aceasta petrecea zi de zi. Nu o putea alunga : se simtea fericit cu ea, parca si trandafirii erau mai veseli, vedea ca si leacurile aduse de ea le facusera bine, in plus, era asa curata si iubitoare incat nu-i putea spune sa plece ca sa nu o raneasca, desi, din teama, i-ar fi venit sa- i spuna de cateva ori acest lucru.

In sufletul omuletului era zbucium mare : ii rasunau in minte si cuvintele Lui legate de hotarare si ii era frica sa nu greseasca si sa se lipseasca definitiv de ajutorul Lui daca o va alege pe fetita, dar se gandea si la ea ca merita ceva mai bun, se gandea si la el ca ar vrea sa aiba grija netulburat de gradina si nu ar fi indicat sa isi indrepte atentia spre altceva ; i se parea ca isi imparte atentia intre fetita si gradina si daca ar fi venit ea definitv, se temea ca acest lucru sa nu duca la neglijenta in privinta gradinii.

Pana la urma a decis, credea el, spre binele fiecaruia dintre ei : sa alunge pe fetita definitiv. Stia ca sufera groaznic acum, dar avea certitudinea ca ei ii va fi mult mai bine mai tarziu. Mult mai bine decat daca ar fi ramas cu el. S-ar fi chinuit mult cu tot ce insemna gradina omuletului. Mai bine sa gaseasca pe alcineva cu o gradina curata. Va fi fericita. Cu el nu ar fi fost ! Il durea durerea ei pana in adanc si striga catre Cel ce stapaneste toate gradinile sa-i daruiasca si ei o gradina asa cum o merita si daca nu exista, atunci sa o creeze El, caci poate sa scoata din adancurile iubirii Lui pe cineva cu o gradina minunata, care sa o bucure pe fetita cu bucurie nespusa care sa vindece toata aceasta durere pe care el, omuletul, a lasat-o in inima ei.
Pe de alta parte, el trebuia sa isi plateasca greseala de a fi lasat pe cineva nepriceput sa lucreze in gradina lui, de a se fi lasat condus de principiile cuiva care i-au distrus gradina, in primul rand, si-n al doilea rand sa-si plateasca neglijenta si nestiinta lui in lucrarea gradinii. Ispasirea credea ca o poate face avand grija tot restul vietii doar de a reface gradina pe care El i-o daruise si de care nu avusese grija cum se cuvine.
Gata ! Ii va spune fetitei sa plece definitiv. Si decizia aceasta a luat-o exact cand capatase mai multa incredere in fetita.

Hotararea a sfasiat inima fiecaruia dintre ei. In gara incepuse furtuna, era vijelie: cadeau copacii, firele de telegraf si de electricitate se rupeau, tuna si fulgera cumplit. Parca si natura plangea cu ei. Fetita ii spunea omuletului cu lacrimi in ochi ca va spera toata viata ca o va primi, totusi. Nu poate gandi la o viata si-n alta gara. Gradina lui cu trandafiri albi si galbeni era singura pe care dorea sa o ingrijeasca. Isi asuma totul, si chinul si tot, numai sa ramana langa omulet si spunea ca va astepta oricat sa o cheme inapoi intr-o zi. L-a rugat sa o mai imbratiseze o singura data, la final, dar el nu vru… nu se cadea sa puna sare pe rana. Ea s-a urcat in tren si a plecat. El a inchis gara bine si apoi s-a dus sa ajute ploaia sa ude pamanatul in acea seara si cu lacrimile lui. Stia ca durerea aceasta era necesara pentru amandoi ca sa le fie mai bine mai tarziu. Spre binele ei a rupt orice legatura. Cand mai trecea ea cu trenul pe langa gara, omuletul se intorcea cu spatele.

Omuletul se refugie in gradina lui. In fiecare zi citea cat mai mult ca sa invete cum e bine sa ai grija de gradina de trandafiri, studia bolile, daunatorii si buruienile si cum sa fereasca gradina de ele si cum sa o curete de ele si cum sa lupte impotriva lor. Se ruga si Lui sa-i ierte toate greselile si sa vina inapoi sa-l ajute sa-si refaca gradina.

Cand trecea trenul prin gara nu indraznea sa se mai uite deloc ca nu cumva sa se tulbure si sa se abata de la activitatile lui. Se gandea uneori si la fetita, dar ca sa nu isi aduca aminte de ea prea mult si ca sa nu se lase in voia viselor, doar se ruga pentru ea. Din toata inima si cu toata umilinta si zdrobirea se ruga Cerului sa-i poarte de grija, sa-i vindece rana pe care el i-o provocase, sa-i daruiasca pe cineva cu gradina frumoasa, curata si care sa fie priceput si-n avea grja de trandafirii ei minunati.

Dupa multe zile de lucru, de zbucium, de nesomn, obosise. Se simtea daramat fizic, psihic si sufleteste. Isi daduse seama ca nu poate lucra singur gradina. Incepuse sa-si aduca aminte de ce frumos si usor ii era lucrul la gradina cand il bucura fetita aceea cu prezenta ei. Il napadisera amintirile… In plus, il suparau in ultima vreme ganduri intunecate legate de gradina lui : nu ai putere sa duci la bun sfarsit ingrijirea gradinii pentru ca nu ai bani sa cumperi solutii, ti-ai luat un angajament, dar nu il vei putea implini…Si gandurile acestea erau probate, veneau dintr-o realitate de care era constient. Se vedea cum simpla prasire a buruienilor nu mai era de ajuns, solutiile pe care le mai avea pentru a stropi florile nu ii mai erau de ajuns, erau pe terminate, sau se terminasera de mult, sapa se tocise si bani nu mai avea sa le inlocuiasca.

Omuletul a trebuit sa-si recunoasca neputinta, asa ca s-a hotarat sa renunte la ideea de a ingriji singur gradina si sa accepte pe aceea de a primi un sprijin langa el. Si-a recunoscut neputinta, a fost sincer si acest lucru ii aducea bucurie. La cine sa se gandeasca prima oara decat la fetita aceea ? Ii trebuise ceva timp sa capete incredere in vorbele ei… Acum se deschise cu totul. Se duse afara, arunca sarma ghimpata, refacu fatada garii, ridica obloanele si, plin speranta, astepta sa opreasca trenul si sa vina fetita, sa se imbratiseze de bucurie ca intunericul a trecut… si cate si mai cate nu visa si chiar credea ca se vor intampla.

Trecu trenul si fetita lui se zari un pic pe fereastra in compania cuiva. Se vedea ca se inteleg bine, ca se potrivesc, ca e ceva serios, nu doar ceva amical. « Ce bine ! Slava Tie, Doamne !«, exclama plin de bucurie omuletul. Se bucura ca ii era ei bine. Crezuse ca suferise mult si s-a bucurat sa vada ca ii e bine acum. Dar apoi se gandi si la el si un chip trist si ingandurat lua locul chipului luminos si bucuros de mai devreme. « Am crezut in zadar ! M-am pacalit si de data aceasta. Cum am putut fi asa credul? Trebuia sa ma astept ca nu sunt in stare de o dragoste asa mare care sa reziste in timp, neconditionat. Cum am putut sa visez iar? De ce m-am lasat purtat de nadejdea ca gradina mea poate fi speciala pentru cineva? De ce am crezut ca ea poate pastra interesul cuiva in fata unor gradini mari, cu trandafiri frumosi si curati? Sunt un prost. Nu trebuia sa cred! M-am lasat mintit iar!«.

Omuletul impletea in sufletul lui bucuria ca unui om drag ii e bine alaturi de cineva, cu dezamagirea si mahnirea ca nu a putut fi el acela. O vedea din cand in cand si spera sa se opreasca de fiecare data. Dar ea nici nu se mai uita. Omuletului ii luase atata timp sa capete incredere in statornicia vorbelor ei, incat acum ii era greu sa stearga brusc toate visele pe care si le facuse, care se nascusera din aceasta incredere. Nu mai avea putere sa faca nimic. Nici macar nu mai inchise gara. Se gandea ca poate va mai veni cineva candva. Nu vroia sa mai spere, dar nici sa se mai ocupe de inchiderea garii. Intra intr-o nepasare adanca din care mai iesea cateodata gandind la ce frumos ar fi fost prezentul daca ar fi procedat altfel in trecut sau gandind la o minune prin care fetita isi va veni in fire si va fi asa cum a promis ea la despartise, ca doar de gradina lui vrea sa ingrijeasca si restul…

A aflat ca Cel din Cer urma sa le uneasca gradinile celor doi si a vrut sa fie acolo si sa planga pana ii va trece. Nici aceasta unire nu l-a ajutat sa omoare speranta pe care cu greu a reinviat-o in ani de zile. Acum se mai simtea vinovat ca-si murdarise gradina si cu vina aceasta, de a pofti la gradina altuia. Acum se simtea vinovat si ca nu i-a spus ei de intoarcerea lui inainte sa faca pasul acesta, de a se uni cu celalalt, dar se consola cu gandul ca nu i-a spus ca sa nu il tulbure si sa strice ceva frumos, ceva ce i-ar aduce lui fericirea. Daca ar fi avut certitudinea ca doar langa el i-ar fi fost bine, poate ar fi insistat, dar cand a vazut ce gradina frumoasa avea celalalt omulet, departe de cum era a lui, nu a indraznit sa intervina.

Acum cand nu mai era nicio sansa ca ea sa se intoarca, omuletul avea singura grija ca ea sa nu afle niciodata de sentimentele lui. Se ascundea cand se intalneau, isi ascundea privirea cand trecea ea prin gara, ca nu cumva sa zareasca ceva in privirea lui care sa ii dea de inteles ca o vrea inapoi. El nu mai avea acest drept, iar ea, chiar daca ar mai fi vrut, nu ar mai avut cum. Asa ca ce rost avea sa tulbure lucrurile. Nu-i mai ramane decat sa infrunte cu mult curaj realitatea si sa se comporte cu ea ca si cu o straina.

Multi din cei care stiu povestea lor incearca sa-l consoleze pe omulet, zicandu-i ca va veni altcineva, poate mai buna decat ea si parca la auzul vorbelor invie si-n inima omuletului speranta ca altcineva va alunga toata durerea si va implini un vis, dar se izbeste mereu de increderea pe care i-o oferise ei si pe care acum ii greu sa o dea altcuiva. Il doare gandul ca ea ar fi implinit visul, dar el nu a pastrat-o aproape.

Frumoasa si Bestia

“…Bestia inchise ochii. Si, dintr-o data, curtea toata se lumina ca prin farmec. Frumoasa il privi uimita pe printul cel frumos care aparuse in fata ei.

– Unde e Bestia mea cea draga? intreba ea.

– Chiar eu sunt, ii raspunse printul. Iubirea ta a risipit vraja ce ma transformase in bestie…

In aer plutea parca o muzica fermecata, in timp ce ei se sorbeau din ochi si se gandeau cate zile fericite ii asteaptau de acum inainte…”

Ceea ce nu stiau indragostitii, insa, era faptul ca dragostea trebuia sa ramana la fel ca printul sa nu se transforme din nou in bestie. Daca dragostea isi pierdea din intensitate, chipul printului incepea sa capete din nou trasaturile bestiei de dinainte.

Printul era fericit ca Frumoasa il iubea si nu ii venea sa creada ca dragostea ei l-a vindecat. Traise, totusi, prea mult timp cu sentimentul ca e urat, prea urat sa il iubeasca cineva si nu se putea obisnui cu gandul ca e frumos, ca nu mai are chip de bestie. Iubirea Frumoasei transformase totul: lucrurile urate ce il inconjurasera atata timp erau adevarate minunatii acum. Totul era un basm!  Teama de a nu se transforma din nou in Bestie incepu, insa,  sa isi faca loc in sufletul Printului din ce in ce mai mult; nu vroia sa o piarda pe Frumoasa, de-abia o gasise. Uneori se retragea in camera lui si plangea rugandu-se sa nu cumva ca minunea sa se termine.

Printul se izola din ce in ce in ce mai mult. Totul era prea frumos sa fie adevarat si, cum lucrurile frumoase nu tin prea mult, trebuia sa se pregateasca pentru vremea cand se va sfarsi basmul. In fiecare zi ii amintea Frumoasei despre vremea cand ea va pleca de langa el; frumoasa nega pentru ca ea stia ca nu vrea altceva decat pe el. Era, insa, prematur pentru certitudini, printul stia asta. Inainte ca Frumoasa sa ii marturiseasca dragostea ce i-o purta, pe vremea cand el doar visa sa fie a lui, i se intampla de multe ori sa viseze la propriu povesti cu ei doi. Multe din ele s-au adeverit, din cele frumoase, asa ca de ce nu s-ar implini si cele urate, cum ar fi despartirea lor?

Dupa cateva luni Frumoasa observa departarea Printului si se intrista. Nu intelegea ce se intampla! Nu intelegea de ce Printul nu are incredere in dragostea ei! Intr-o seara s-a decis sa ia atitudine si sa il intrebe ce se intampla.

El, insa, nu a avut curaj sa ii vorbeasca despre temerile lui. A lasat capul in jos si a fugit plangand in camera lui, acolo unde nu il deranja nimeni. Ea nu a incercat sa se duca dupa el, nici macar nu a incercat sa il opreasca sa fuga. I-a strigat doar atat: ” E problema ta daca nu ai incredere in tine! Sa nu ma invinovatesti insa, pe mine, daca intr-o zi nu ma vei mai gasi langa tine dimineata!”.

Printul fugi si isi ascunse capul intre perne si planse, planse toata noaptea! Isi dadea seama ca a gresit, ca nu are incredere in el, dar ar fi avut nevoie de incurajare, asa cum Frumoasa a stiut sa ii ofere la inceput, cand era o Bestie cu adevarat. De ce? De ce nu l-a luat in brate atunci? De ce nu i-a mai spus ca altadata ca ea l-ar iubi oricum? De ce a strigat ca e doar problema lui? De ce nu i-a spus ca e o problema pe care trebuie sa o rezolve impreuna? De ce nu i-a spus ca il intelege si ca va fi alturi de el sa depaseasca aceasta neincredere care il cuprinsese? De ce?

Toate aceste ganduri nu il lasasera, insa, sa observe ca, intre timp, fata i se acoperise de par si ca unghiile incepusera din nou sa ii creasca incovoiate ca niste gheare.

Spera ca a doua zi Frumoasa sa il mangaie asa cum facea de obicei, inainte, insa nu se intampla asa. Ea isi vedea de treburile ei, ignorand total prezenta Printului. Atunci el nu a mai putut rezista  si o ruga cu o voce stinsa sa ii spuna pentru ultima oara daca e dispusa sa ramana alaturi de el si sa se chinuie sa il faca sa aibe incredere in el sau  pleaca cat mai departe de palatul lui.

– Continuam, ce pot sa fac? Asta e!, raspunse ea pe un ton ce dadea impresia ca ar fi obligata sa faca asta si ca, de fapt, ea si-ar dori sa se termine.

Printul simti asta si atunci ii raspunse ca el ar vrea sa se termine:

– In conditiile astea eu  nu vreau sa merg mai departe. Desi rostise aceste cuvinte, in adancul sufletului lui, Printul spera ca Frumoasa sa inteleaga ca, de fapt, el nu vrea sa o piarda, ci doar sa incerce impreuna sa rezolve problema lui si ca nu dorea sa continue in conditiile existente, dar, daca ea il va sprijini si nu va mai fi suparat pe atitudinea lui neincrezatoare, era dornic sa ramana impreuna si dupa moarte. Raspunsul ei veni ca un cutit in inima plina de speranta a Printului:

– Si pe mine cu ce ma va afecta lucrul asta?

– Cum adica? Printul nu intelegea sau refuza sa inteleaga.

– Pai, da, spune-mi cu ce ma va afecta pe mine faptul ca tu alegi sa terminam?

– Nu te va afecta cu nimic, sa inteleg! Atunci, eu ma voi retrage in turn!

– In regula!

Printul se intoarse in turnul lui, isi puse din nou lacatele la usi si la ferestre si, vrand sa se aseze pe pat, zari in oglinda chipul de dinainte: bestia de care uitase pentru putin timp.  Considera ca a fost decat un vis frumos si ca de fapt Frumoasa si Printul in care se transformase el nu au existat niciodata. Era singurul lucru de care s-a putut agata o vreme, dupa care nu a mai putut sa ignore adevarul, dar ca sa o uite pe Frumoasa incerca sa se convinga de faptul ca ea a fost cel mai perfid om pe care l-a cunoscut si ca, daca ea ar fi vrut sa il ajute, ar fi fost si acum impreuna. Dar nu a vrut, i-a fost mai comod sa fuga, decat sa il pastreze asa cum ea il transformase, pana la urma. Si poate i-a fost frica si ei de transformare…poate ca nici ea nu credea ca va dura prea mult minunea si, cand si-a dat seama ca e foarte posibil ca printul sa devina din nou bestie, a ales sa nu lupte si sa dea vina pe el, pe maaaarea lui problema: Neincrederea in sine! In plus, de ce ar fi luptat cu temerile unei bestii transformate in print, care ar fi putut redeveni oricand bestie, cand ceilalti printi stateau la coada pentru a-i castiga atentia si dragostea?

Gandurile Bestiei nu erau departe de adevar. Frumoasa vazu la plecarea Printului ca acesta deja incepuse sa se transforme. De data aceasta nu mai simtea nic macar mila pentru Bestia din fata ei.  Se intreba cum oare a putut iubi un astfel de “animal”! Se simtea chiar usurata la gandul ca a scapat.  O noua lume i se arata acum in fata, pe cand Bestiei tocmai i se inchisese una.

Si inchisa e si in ziua de azi! O singura usa a ramas intredeschisa: cea care duce inspre vis. Pe acolo isi mai fac loc in fiecare seara o serie de sperante ca totul e un cosmar si ca atunci cand va deschide ochii va fi din nou Printul caruia dragostea Frumoasei ii adusese vindecarea, vise ca ea isi va cere iertare ca nu a inteles de unde vine neincrederea lui si ca ii pare rau ca nu l-a ajutat  sa treaca peste acele temeri, ba, mai mult, l-a si judecat pentru “problema” respectiva…

Desi departe de ea, Bestia o avea in fiecare zi in ganduri pe Frumoasa. Orice facea, tot la ea se gandea!

La un an de la intoarcerea in turnul sau izolat, Bestia a obosit, insa,  sa mai spere ca Frumoasa se va intoarce sa deschida usa! E extenuat, nu mai poate. Oglinda ii spune sa  uite, sa renunte, la fel si ochiul de geam ramas neacoperit si prin care o mai zareste din cand in cand in compania vreunui print…

Vis pierdut!

Undeva…intr-un colt de lume, exista un satuc in care nu locuia nimeni in afara de un singur om. Nu exista decat o singura casa: gara. Se vedea ca nu s-a ingrijit nimeni de ea: peretii erau scorojiti, geamurile sparte, duhnea a mucegai, iar ciulinii napadisera intrarea cu frunzele lor spinoase. Dincolo de gara se intindea un peisaj minunat: un camp intins, plin cu flori de toate culorile, asteptand, parca, pe cineva care sa le culeaga.

Omuletul nostru se ingrijea in fiecare an de camp, ca sa fie frumos si viu mereu, in speranta ca intr-o zi va veni EA, persoana care sa merite sa stapaneasca peste acel lan cu flori. Si trebuia sa fie cineva atat de fermecata de frumusetea pajistei, incat sa nu mai plece de acolo niciodata, chiar daca gara arata jalnic. Si mai era ceva: trebuia cu tot dinadinsul sa nu vrea sa rupa nici macar o floare din lan, sa-l pastreze asa cum l-a gasit, ba mai mult, sa aiba grija sa il infrumuseteze in fiecare an si sa il ajute pe omulet sa scoata buruienile si sa inmulteasca florile cele frumoase.

Din cauza garii, pajistea nu se observa, trebuia sa ocolesti gara si zidul inalt si lung din preajma ei, ca sa poti zari minunatia care se afla in spate.

Insa, in gara aceea trenurile nu au oprit niciodata. Nici nu ar fi avut cum, deoarece scria mare pe un indicator situat in imediata apropiere a intrarii in gara: “INTERZISA STATIONAREA!!! PROPRIETATE PRIVATA!”. Omuletului ii era frica sa nu cumva sa opreasca cineva nedorit si sa rupa florile pe care el le pastrase pentru EA. De aceea nici nu se ingrijise prea mult de gara, ca nu cumva sa se gandeasca cineva sa poposeasca acolo.

Au fost, insa, multi atrasi de misterul acelei gari, poate tocmai din cauza ca le era interzisa stationarea. Dar, cu siguranta, daca ar fi oprit si ar fi vazut in ce hal arata de aproape cladirea, ar fi renuntat imediat la gandul de a intra. Pe asta miza si omuletul atunci cand a luat decizia de a lasa in paragina gara si asa a reusit sa alunge cativa curiosi care oprisera in fata garii si isi revendicau un drept pe care nu il aveau: acela de a descoperi misterul de dincolo de zidurile parasite.

Cu toate astea, de cate ori trecea un tren, omuletul statea la panda sa vada daca nu cumva se gaseste acolo si EA. Stia ca va fi de ajuns o secunda sa o vada si o va recunoaste. Stia si ca atunci cand ea va trece pe acolo, va face abstractie de felul in care arata gara si va face tot posibilul sa coboare din tren pentru a avea grija de ceea ce cu siguranta i se aratase in vis: pajistea cu flori din spatele unei gari parasite.

Treceau zilele, anotimpurile, dar ea nu mai venea…Omuletul nu isi pierdea nadejdea si nici rabdarea. Stia ca e o problema de timp doar. Asteptarea devenise deja o parte din el, din viata lui, din preocuparile lui. Nu dispera, dar nici bine nu ii era; facea fata din ce in ce mai greu singuratatii. La un moment dat ii trecuse prin minte ca, de fapt, pajistea lui cu flori nu e deloc speciala de vreme ce nu era nimeni interesat de ea si se retrageau imediat cum zareau paragina in care zacea gara. “Cine ar fi interesat de o pajiste frumoasa, atata vreme cat gara din fata ei arata jalnic? isi zicea omuletul. “Si, oricum, exista o groaza de gari ingrijite pe lumea asta si care sunt locuri de intrare catre lumi mult mai minunate decat pajistea mea. Cine ar poposi aici, in loc sa mearga intr-un oras aranjat unde sa existe hoteluri frumoase si luxoase, unde oamenii sa se relaxeze si sa se bucure de frumusetile pe care le ofera acele locuri? Cine ar ramane aici sa isi murdareasca mainile pentru a ingriji florile de camp si a smulge buruienile, cand ar putea sa mearga undeva unde sa existe gradini frumoase, amenajate deja, curate, fara buruieni?”.

Uite ca, intr-o zi, primi raspunsul: opri un tren; omuletul pe pozitie: nascocise o noua metoda de a-i indeparta pe curiosi, aceea de a scoate tot felul de zgomote si urlete, ca oamenii sa creada ca are probleme psihice, sau ca e bantuita gara…

Nu i-a mers, insa. O fiinta atat de simpla si frumoasa cobori din tren, si il lasa pe acesta sa se indeparteze, fara ca macar sa schiteze o urma de teama in fata necunoscutului care o astepta. In privirea ei calda si blanda omuletul citi ca visul lui s-a implinit.

Se apropie de usa de la intrarea in gara, calca fara nicio problema peste ciulinii care parca isi topisera si spinii pentru a o lasa sa intre si se apuca de treaba. In fiecare zi inainta din ce in ce mai mult catre usa din dos, cea care dadea in pajiste. Mobila mucegaita, buruieni inalte pana in tavan, si multe alte astfel de “baricade” devenisera pentru EA mici copii. Dorinta de a descoperi ce o asteapta dincolo era prea prea mare pentru a baga in seama astfel de “probleme”. Omuletul era fericit, nu ii venea sa creada ca s-a intamplat ceea ce si-a dorit de atata timp, nici nu stia cum sa le spuna simturilor lui ca asteptarea a luat sfarsit.

Ii era frica sa iasa la iveala, totusi. Astepta sa fie descoperit! Statea ascuns in mijlocul florilor emotionat la gandul ca, in sfarsit, cineva va izbuti sa treaca de salbaticia si uratia garii. O astepta sa apara…

Intr-o buna zi, munca ei de a-si croi un drum catre pajistea de dincolo lua sfarsit. Cand deschise usa, nu fu foarte incantata de ce zari. Nu ii prea placu nici omuletul care o astepta zambitor in mijlocul florilor, si nici pajistea nu era ce isi dorea. Spera sa gaseasca o gradina mai organizata, cu flori cumparate de la o florarie si aranjate in diferite straturi, asa cum vazuse ea ca exista acolo unde traia. Pajistea pe care o vazu era simpla, prea simpla, aproape ca cea pe care o vedea zilnic in satul in care traise inainte de a veni la oras. O vreme o incuraja asemanarea aceasta, pentru ca ii aducea aminte de copilarie, insa, mai apoi incepu sa ii tot spuna omuletului ca ar trebui sa sape acolo, si sa puna altfel de flori, si acolo ar trebui sa semene un pic de gazon, caci iarba aceea creste prea inalta…si tot asa.

La inceput omuletul o asculta, caci pentru ea ingrijise de pajiste, insa, la un moment dat, si-a dat seama ca nu mai ramasese nimic din ce era inainte, asa ca se intrista si cazu pe ganduri. Nu mai recunostea visul lui, si nici din universul in care traia inainte nu mai era nimic. Ce putea sa faca? Incepu prin a nu mai fi de acord cu nicio schimbare, ceea ce ei nu ii mai placu, pentru ca planurile ei erau de a aranja o gradina si nu realiza ca, de fapt, strica ceva. Nu constientiza cat rau i-a facut omuletului omorand ce avea el mai scump. Credea ca a da o ordine ca aceea pe care o intalnise ea in locurile departate de salbaticiunea aceasta este un lucru minunat si deloc de condamnat. Nu intelegea de ce i se reproseaza ca ar fi facut ceva rau.

Daca a vazut ca nu mai poate face nimic, se hotari sa plece. Ii era teama sa nu il supere prea tare pe omulet , asa ca a mai ramas un pic, insa era mereu trista. Vedea ca acolo nu mai poate schimba nimic si ca ii e dor de locurile “civilizate”, dar ii era mila de omulet sa il lase singur in acea lume transformata.

Omuletul simti lucrul acesta si ii spuse intr-o zi ca, in curand, va trece trenul in care a venit, si ca el ar prefera ca EA sa plece inapoi.

Nu statu deloc pe ganduri si se bucura ca nu a mai fost ea nevoita sa anunte lucrul asta.

Ea pleca si nu se mai intoarse niciodata. Mai trecea din cand in cand cu trenul pe acolo si se uita lung sperand ca isi poate satisface curiozitatea de a vedea cum o mai duce omuletul fara ea. Era ferm convinsa ca are nevoie de ea sa aibe grija de gradina si ca nu se descurca singur.

Omuletul, insa, se lupta din greu sa refaca ce a fost, dar ii era destul de greu. A inceput prin a plange langa mormanele de flori de camp si iarba pe care ea le smulsese pentru a le inlocui su flori de sera si alte flori “de oras”. Incerca sa mai gaseasca in fanul acela o planta vie, pe care sa o inmulteasca si sa refaca pajistea, insa cu greu reusea sa dea peste una care sa nu se fi uscat deja, si, daca o gasea cumva, nu traia mult pentru ca nu mai avea radacini prea puternice. Apoi s-a straduit sa smulga tot ce plantase ea, si sa are campul, in speranta ca, intr-o zi, vor incolti seminte ramase din plantele de altadata.

Acum asteapta … asteapta sa redevina ce a fost si uda in fiecare zi campul cu lacrimile dupa un vis pierdut. Ii e dor de ea, dar nu mai stie daca dupa cea pe care si-o imaginase atata amar de timp, sau dupa cea care i-a adus bucuria sentimentului unui vis implinit. Dupa cea care a distrus tot ce avea el mai frumos nu va varsa niciodata vreo lacrima, decat de regret ca s-a inselat in privinta intentiilor ei.

Gara e acum inchisa definitiv, imprejmuita cu sarma ghimpata, si cu scanduri batute in ferestre. Nu va mai cobori nimeni niciodata, de-asta e sigur omuletul, iar, daca se va intampla cumva sa gandeasca cineva sa coboare din tren, nu va indrazni sa isi duca la capat gandul din cauza ciulinilor care cresc acum cat zidurile.

Desi pierdut, visul nu e mort: ca sa gaseasca putere de a merge mai departe in munca lui de a-si recapata pajistea, omuletul viseaza ca intr-o zi, ea se va intoarce, dar de data aceasta pentru a-l ajuta sa reconstruiasca universul pe care ea l-a distrus, cu siguranta, nu din rautate, ci din dorinta de a-l ajuta sa se adapteze “vremurilor”, uitand ca niciunul dintre ei nu le apartineau.

Poveste cu pantofi

Am mers desculta mult timp…

Nu pentru ca nu as fi vrut sa ma incalt, ci pentru ca nu gaseam nimic pe masura mea, sau daca exista o pereche de pantofi care sa imi placa si care sa mi se potriveasca la marime, nu aveam eu bani suficienti ca sa ii cumpar.

Ceilalti credeau ca merg desculta pentru ca sunt prea pretentioasa. Credeau ca nu vreau sa ma incalt decat cu pantofi din piele, sau de la nu stiu ce casa de moda! In realitate eu nu vroiam decat niste pantofi care sa fie pe masura mea si pe care sa mi-i pot permite ca pret. Degeaba mi s-au oferit cei mai scumpi pantofi daca eu nu puteam sa ii cumpar sau piciorul meu nu era bun pentru ei. Chiar daca imi placeau si prin absurd  aveam si bani sa ii cumpar, nu ma puteam incalta cu ei: fie aveam piciorul prea lung, fie prea lat, fie ma bateau la degetul mic…

Imi era destul de greu asa: uneori era frig si o pereche de pantofi mi-ar fi incalzit degetele degerate, alteori asfaltul ardea, pietrele ma loveau, iar cioburile pe care calcam imi lasau rani adanci…Dar mergeam inainte…

La un moment dat mi se tabacisera talpile si nu mai simteam nimic, sau nu mai vroiam sa simt pentru ca stiam ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca asa vor sta lucrurile pana la final.

Vremea fusese destul de capricioasa in acel an! Fusese foarte frig si plouase mult, incat spalase tot pamantul sub care se ascundeau pietre colturoase care acum ieseau la iveala si ma raneau groaznic.

Am simtit atunci cat de mult imi doream o pereche de pantofi! Dar de unde sa o gasesc? E adevarat ca nu o cautam, dar nu puteam intra in magazine pentru ca nu avea rost, nu aveam oricum bani sa cumpar o pereche de pantofi chiar daca as fi gasit ceva care sa mi se potriveasca.

Au aparut cand ma asteptam mai putin, dar cand imi doream cel mai mult!

Erau cei mai buni, cei mai frumosi si erau ai mei! In sfarsit eram incaltata! Si ce bine era! Acum nu mai simteam nici pietrele, nici fierbinteala asfaltului si nici picaturile reci de ploaie! Acum aveam curaj sa merg, sa alerg!

Pacat ca a durat putin! Cu timpul au inceput sa ma bata un pic. La inceput era doar un disconfort…stiam ca se vor lasa dupa o perioada. Insa cu timpul rana s-a adancit. Am mai mers desculta o vreme sperand ca se vor vindeca ranile si ca ii voi putea incalta din nou. Asta am si facut, numai ca atunci cand i-am incaltat din nou, dupa un timp, mi-au facut din nou rani. Am decis atunci ca nu are rost sa ma mai incalt cu ei, asa ca i-am lasat undeva intr-un dulap si am continuat sa merg desculta. Destul de greu dupa ce ma obisnuisem sa merg incaltata!

Priveam zilnic la ei, nu imi puteam lua gandul asa usor de la prima mea pereche de pantofi! Imi era destul de greu sa ii stiu acolo, atat de aproape de mine, dar, totusi, imposibil de a-i mai incalta vreodata. Asa ca am decis sa ii dau altcuiva. Imi era si mai greu cand ma intalneam pe strada cu cea careia i i-am dat! Eu desculta si ea incaltata cu pantofii MEI!

Acum totul era mai greu de indurat! Inainte nu stiam cum e sa mergi incaltat si mi se parea o stare normala. Acum, cand am aflat ce bine e sa ai niste incaltari in picioare, e un pic mai greu sa faci abstractie si de cea mai mica pietricica.

Oamenii vad cat imi e de greu si incerca sa imi dea in dar tot felul de pantofi, frumosi, ce-i drept, dar nu sunt pentru mine! Gandul imi e tot la ei! Am aflat ca pe fata care ii incalta acum nu au mai ros-o, ba chiar ii erau foarte comozi! Nu stiam daca e cazul sa ma bucur , sau sa ma intristez!

Poate nu au fost “ACEI pantofi”! Si totusi…

Daca nu ar fi existat munti!!!

In fata noastra sunt o serie de drumuri: unele mai inguste, altele mai largi…Fiecare are dreptul sa aleaga pe care dintre ele doreste sa mearga.

Uneori trebuie, insa, sa alegem drumul in functie de posibilitati…

A fost o vreme cand ma strecuram pe unde puteam, astfel incat sa nu mai fie nimeni care sa mearga pe drumul meu…Eram in siguranta in felul acesta. Nu puteau avea loc accidente, nu sufeream din cauza ca mi-a luat-o cineva inainte…nu ma putea rani nimeni pentru ca avusesem grija sa ridic un zid gros in jurul meu.

Desi dadeam impresia ca sunt foarte fericita  mergand singura, nu era asa: speram ca nu mai e mult pana cand acest drum se va intersecta cu al lui. Intarzia, insa, sa apara, asa ca uneori nu stiam daca sa merg mai departe sau nu, el era singurul lucru care ma dermina sa merg inainte, sa fac fata singuratatii actuale. Nu venea…si imi pierdeam nadejdea…si atunci imi indreptam atentia catre “Destinatia finala”. Atat de multa caldura si liniste capatam gandindu-ma la El si lasandu-l deoparte pe el! Nu imi mai pasa de nimic pentru ca simteam ca am totul; calea mi se parea atat de usoara si de plina de minunatii!

Intr-o zi a aparut el si l-am uitat pe El…

Nu mai eram singura, iar drumul nostru era atat de frumos! Simteam cum tot Universul isi arunca toate minunile in calea noastra pentru a ne arata cat de mult si-a dorit sa ne intalnim! Am mers o vreme asa, tinandu-ne de mana; apoi s-a intamplat ceva… mergeam pe acelasi drum dar fiecare pe banda lui. Uneori ma uitam sa vad daca a ramas in urma pentru ca nu il mai zaream…ramanea, insa, pe la cate o rascruce de drumuri pentru a se infrupta din minunatiile oferite de vizitatoarele hanului din intersectie. Din cand in cand, mai ramanea cate o a treia urma pe nisip…nu eram singuri se pare! Se intorcea apoi langa mine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat! Am mers impreuna inainte, sperand ca la un moment dat drumul nostru nu se va mai intersecta cu al nimanui!…

Doar ca nu mi-am dat seama ca drumul se ingustase prea mult si in curand in fata noastra aparu doar o crapatura in stanca… Am incercat sa intru dupa el…o vreme a mers…dar drumul se ingusta si mai mult. Eu inaintam foarte greu si il tineam si pe el in loc. As fi fost egoista daca nu l-as fi lasat sa plece mai departe pe drumul lui…eu nu eram potrivita sa merg alaturi de el. Asa ca m-am intors…singura, spre iesire. M-am intalnit pe drum cu “vizitatoarele” de care vorbeam anterior si care aveau toate sansele sa treaca prin crapatura ingusta…Probabil ca a gasit pe alcineva cu care sa merga inainte!

Eu insa, m-am intors…doar ca nu mai era drumul meu…nu mai exista nicaieri. Am mers inapoi pana la intersectia unde il intalnisem pe el si mi-am dat seama ca nu exista o continuare a drumului meu…potecile noastre se contopisera. M-am intors la locul unde l-am lasat…Sunt inca aici…nu pot merge mai departe, dar nici inapoi nu ma pot intoarce! Il astept sa vina!

Nu mi-a mai ramas decat speranta ca nu m-a uitat si ca in timp ce eu stau aici singura, el sapa pentru a largi calea noastra, pentru a-mi face loc din nou langa el! Incerc, intre timp sa restabilesc legatura cu El! Pentru ca El imi da putere sa cred si imi face asteptarea mai usoara!

Uneori mai zaresc prin crapaturi doua siluete…una este a lui! Si atunci mai cade cate un bolovan! In curand vor astupa intrarea … sau iesirea!

Dar nu pot sa renunt la povestea aceea! Poate nu va mai exista niciun drum comun, insa va exista unul in mintea mea, in visele mele si pe acela nu mi-l va mai lua nimeni!

Oare cat voi mai astepta?!

Fa ce zice, nu ce face popa!!!

Cand am creat acest blog, intentia a fost de a-mi construi o lume a mea, o lume a viselor, o lume a povestilor , o lume in care totul se termina cu bine, o lume plina de zambete sincere, o lume in care sa pot zbura, unde sa pot fi Peter Pann, asa cum mi-am dorit dintotdeauna….Era o lume in care sa ma refugiez atunci cand realitatea era prea dificil de suportat…

Am descoperit, insa, ca imi era greu sa vorbesc despre aceasta lume in care traisem de cand eram copil…oare de ce imi era atat de straina? Poate ca doar mi-o puteam imagina si poate nu am talent in a gasi cuvinte potrivite pentru a o descrie! Sau poate ca a murit intr-o zi de 23 iulie 2006!

Am vrut, totusi , sa continuu ceea ce incepusem , insa am abandonat pretentiile ca acest blog sa fie o lume minunata, am renuntat sa mai scriu despre o lume pe care nu mi-o mai puteam nici macar imagina. Nu mai credeam in ea…deci nu mai exista in sufletul meu!
Povesti vor fi…nu mi-am pierdut si abilitatea de a inventa…insa vor fi triste. Vor fi despre Bestii care nu vor gasi niciodata o frumoasa care sa -i iubeasca asa cum sunt, vor fi despre ratuste urate care nu vor deveni niciodata lebede, vor fi despre batrani in curtea carora nu va intra nimeni, niciodata, pentru a aduce primavara…sau despre fata mijlocie a imparatului despre care se vorbeste foarte rar pentru ca nu are nimic deosebit…

De se va gasi cineva care sa comenteze la adresa celor ce voi “spune” si a felului in care o voi “spune”, ar trebui sa stie doar un lucru: putin imi pasa de regulile dupa care sunt ghidati “intelectualii” vremurilor astea , asa ca ar face bine sa caute in alta parte abordari realiste si comentarii “inteligente” asupra unor evenimente “interesante” din viata de zi-cu-zi. Aici nu vor gasi decat lamentarile unui pesimism exagerat, ale unui suflet care refuza sa se adapteze unei lumi care si careia nu ii apartine.

Si inca ceva: blog-ul e al meu si e pentru mine!